Căldură mare,mon cher...

Poveşti anormale

Cugetări

Este ora 02:33 AM.Sub aripa protectoare a melodiei ce continuă să se repete în căşti,îmi veni din neant un gând despre iubire.Încurajat de întrebările nesătule ale bunului meu prieten Tudor,am început să aştern pe foaie ce îmi vine acum în minte despre acest subiect.Iubirea,oare,se învaţă?Adică citeşti o carte spre exemplu,şi înveţi să iubeşti?

Nu!Bineînţeles că nu.Fiecare iubeşte in felul său,simte în felul său,lasă să se vadă acest lucru in felul său.De când ne naştem suntem înzestraţi cu iubire,pe care o primim şi o dezvoltăm,o trăim şi o împărtăşim mai departe.Iubirea este un lanţ continuu,ce are un început şi este lipsit de un final.Poate asta e şi partea frumoasă.Te poţi bucura de ea,te poţi înfrupta din ea la infinit fără să te temi că la un moment dat poate lua sfârşit...

Iubire de tată

Urmam cărarea scufundată în umbră.Nu puteam să văd nimic şi nimic nu mă putea vedea.Din ceaţa întunecată se ivi un frumos animal negru ce îşi făcea simţită prezenţa prin o abundenţă albă ce se strecura din abisul nărilor.Spre stupoarea mea,langă acest animal se afla o fiinţă umană ce se pare ca îi era stăpân.Umbrit de cele două suflete,spun:’’Stop,pe aici nu este voie’’ şi iau sfoara ce înfăşura animalul.Îi dau drumul,iar acesta face cateva sărituri şi îşi găseşte loc puţin mai la depărtare de mine.Profund afectată,fiinţa umană nu mă priveşte şi imediat se îndreaptă spre animal.Îi varsă lacrimi amare de parcă îşi ia adio.Se ridică părând doborât de o luptă,întoarce privirea spre mine,privindu-mă direct în ochi.Lacrimile ce îi curgeau fără încetare ma făceau să îl chem la mine.Asta am şi făcut,iar fiinţa,cu paşi timizi s-a apropiat de mine şi am îmbrăţişat-o...

Gânduri şi iar gânduri...

Cât de amuzant poate fi când te gândeşti neîncetat la o persoană,îţi imaginezi tot felul de scene patetice,îţi imaginezi cât de bine te simţi când e aproape de tine sau e strâns agăţată în propriile braţe.Devii dependent de aceste lucruri,nu mai poţi scăpa de ele,orice fotografie,imagine te dă peste cap,te face să delirezi.Pentru mine sincer nu este aşa de amuzant.Este îngrozitor de dureros să te lupţi cu aşa ceva.Numai gândul că în apropierea ta nu se află nici măcar o particulă,un atom din acea persoană,îţi înnegreşte sufletul şi mai puternic.Şi totuşi,omul acesta nici nu are habar de lucrurile astea,nici în pânzele albele nu şi-ar putea imagina că cineva are astfel de gânduri.Ce s-ar întâmpla dacă ar afla?Al naibii de amuzant ar fi.Atât de amuzant încât cineva va plânge cu lacrimi amare de tot.

Nebun la pătrat

Nebun sunt Doamne,şi numai peste nebuni dau.

Citate

Cel mai greu rol pe care îl joacă un actor este acela în piesa numită ''Viaţa''.

Eu cred că trebuie să ne bucurăm făcându-i fericiţi şi pe ceilalţi,să dăruim şi să împărţim fericirea noastră cu ceilalţi şi mai ales cu cine are nevoie.

Scrisoarea 80

Pe un ger cumplit,
 Întru-n vechi castel
 Şădea Măria Sa
 Vai ş-amar de el

 Prinţesa l-a uimit
 Stând lângă el
 Era vrăjit !!!
               ...s-a sinucis cu un rimmel.

 Din negură s-a ivit
 Un flăcău cu fruntea-n sus
 De un bou uşa a lipit
 A venit şi s-a dus.

 "Oastea să vina după mine şi să-mi piardă urma?
  Eu sunt rege nu Obama..."

 Solul A sosit
 "Castelul e intreg
  Si nimeni n-a murit,
  Maria Ta, stai liniştit"

 "V-am salvat de la dezastru
                      Frumos m-am purtat
 De la un aprig peisaj macabru
                      Voi I-Phone-ul mi la-ţi furat."

 Un fecior si-o fecioară
            ...de o frumuseţe rară
 Pe rege îl deranjară.

 "Tu esti Mircea?"
  La care un bou răspunse bine foarte
 "Nu împarate,eu fac doar karate"

 "Nu cu tine mai flăcăule
  Nici cu tine,măi umflatule
  Noi am venit cu poveşti
  Bune ca nişte veşti"

 "Şi care este vestea?
  Fiule,spune-mi povestea"

 "Deci am venit aici-şa
  Pentru ca e frumos aici-şa
  Şi e prima oară la care venim aici-şa"

  Regele făcu atac de inimă
  La naiba,nu mai găsesc nicio rimă.

Daniel Vâlceanu şi Tudor Andrei Ostafie

Frate Dionis

Nici nu mai ştiu când mi-a tresărit ultima dată,inima de bucurie

Nici dacă ceea ce trăiesc se poate numi copilărie.

N-am mai savurat aroma vieţii de ceva timp,

Şi seva sufletului se revarsă trăgând şi ultimul simţ.

Sunt trist,ce pot să spun,

De pe bătrânul scaun mă bălăngăn şi încerc să mă adun.

Dar sunt copleşit,înfrânt,umilit şi răzvrătit

Lovit în toate părţile de dorul neîmplinit.

Simt ce nu am mai simţit,toate adunate,

Fiecare lăsându-şi propria urmă de durere

În genunchi,trimit rugăciuni spre cer îndreptate,

Rămân tăcut şi singur în colţ,fără putere.

Toate întrebările acum îmi trec prin cap,

Toate sentimentele mă atacă nemilos,pe la spate

Şi privesc ca un nebun spre negrul meu dulap.

Parcă văd cum chipurile de pe el se mişcă...toate.

Îs vai de capul meu,văd lucrurile ciudat,

Mi-e dor de fata aceea şi de ce s-a întâmplat.

Şi ca de obicei,sunt cuprins de amarele zăcăminte

Ce sălăşluieşte câte una,în colţul ochiului,cuminte...

Un singur gând,doar unul,este de ajuns,

Să îmi trezească iarăşi melancolia ce uitată vrea să pară,

Să scormonească fără rost în locul unde nimeni n-a pătruns,

Şi să ardă lent,dureros,cu cea mai puternică flacără.

Aş încerca să mă calmez,

Căci,pieptul parcă stă să explodeze.

Dar,în felul astă,măcar pot să o visez,

Aşa cum e ea,lăsând totul treptat,să se creeze...

Dar pe lângă asta,sunt chinuit şi de chestii materiale,

Deoarece aşa numesc eu aceste „nimicuri” cotidiene şi matinale,

Ce nu fac altceva decât să ne arunce într-o adâncă depresie,

Şi ne omoară fără milă,fără a schiţa vreo expresie.

De aceste lucruri,de ceva timp,sunt bântuit,

Privat de libertatea unei păsări şi înlănţuit,

Sechestrat,obligat la singurătate,tristeţe şi amăgire

Lucruri ce de obicei dispar după o singură clipire.

La urma urmei,ce este viaţa?

O luptă continuă pentru bani şi iubire,

Deoarece un sărman om nu-şi poate face piaţa,

Fără obiectul puterii ce oferă sclipire.

Dacă nu ar mai fi existat banul şi aurul,

Mă întreb,oare...pentru ce ar mai fi luptat omul?

Pentru dragoste?

Probabil toţi vor înnebuni şi vor avea ca şi casă spitalul.

Pentru că eu...deja sunt nebun,

M-a înnebunit dragostea,banul,

Cele mai puternice arme din lume,mai tari decât un tun,

Sunt nebun cu zile,dar poate că aşa trebuie,să mai fie şi câte unul.

Afară soarele lumina albastrul cer,toată natura era numai un zâmbet,

Toate fiinţele cântau a bucurie şi atmosfera îţi încălzea şi cel mai rece suflet.

Voiosul vânt adia lin,mişcând ici-colo câte-un fragment de praf

Transformându-l într-un excepţional coregraf.

Pe aşa o vreme de frumoasă,

În casă,melancolia mă ucidea,

Şi stăteam întins pe spate,în pat,de parcă cineva mă obliga,

Şi mă gândeam la ea...Doamne,cât e de frumoasă.

Umbrit de durere,îmi imaginam diferite scene

Încercam să scap de realitate,să mă izolez cu ea,

Trăind în vis ca un nebun,cu capul în perne

Şi aşteptam...şi simţeam...cum trece vremea.

Ce să fac,asta mi-e soarta,

Încerc să mă abţin,să nu devin şi mai nebun,

Trebuie să găsesc cât mai repede poarta

Ce-o să mă schimbe de ceea ce sunt eu acum.

Poezii

Scrisoare către nimeni

Atât de frumos şi de liniştitor,

A fost aseară.Talent ameţitor

Ce arde în tine ca flacăra in sobă,

Îţi datorez totul,îţi dau şi a mea roabă.

Mergeam pe culoar ca o fantomă

Sufletul mă atingea pe piele,

Urechile îmi şopteau de-oră

„Nu trebuie să te încrezi în ele’’.

Păşeam pe aer,

Şi priveam pe sus pământul,

Mă gândeam,că doar ieri,

Mi-am dat din greşeală şi suflul.

Al naibii castel,

Al naibii uşă ce îmi stai în cale,

Speram că drumul îmi va fi uşurel,

Şi că nu am să merg atât de anevoios şi agale.

Caut disperat,pe geam,

Privesc şi în cea mai mică găurică.

Sclipea ceva când căutam,

Dar am ignorat,îmi era prea frică.

Cum aş putea pătrunde într-un loc închis?

Unde nici măcar nu ştiu ce mă aşteaptă,poate un abis.

Îţi voi trimite printre uşî o răsuflare,

Ca să ştii că nu mai am nici o scăpare.

Cu ultimele forţe,îi dau drumul răsuflarii.

Dute!Dă de veste că am venit chiar şi ţării!

Te rog,Doamne,nu îmi lua spiritul,

Lasă-l să dea de veste,e ultimul!

Încet,uşa cea mare de fier şi de oţel

Se preschimbă uşor în ceva ce ştie numai el,

Adică,spiritul meu,care a murit,

Ca să facă ce i-am spus şi ce mi-am dorit.

Din întunecimea ce mi se revarsă în faţa ochilor,

Observ frumuseţea treptelor,

Ce au fost cândva atinse şi mângâiate,

De ceea ce coboară acum cu spatele.

Mândra entitate,în faţa ta mă închin

De frumuseţea ta,zi de zi suspin

Mă bucur,ca mi-ai raspuns la chemare,

Bănuiesc că spiritul nu ţi-a transmis mesajul ce-l are.

De asta sunt eu aici,

Am să te rog să nu te mişti,

Sper că de mine,uşor ţi-ai amintit,

Deoarece,vreau să îţi spun...

Căt de mult mi-ai lipsit!!!

Ce rost ai tu?

Ce rost are a spera în continuare,

Dacă nenorocita asta de viaţă e făr-de-scăpare...

Ce rost are a visa privind la stele,

Dacă nici nu te ascultă cand vorbeşti cu ele...

Nu mai e loc nici de o vorbă bună,

Nici de o mangâiere,sau de vreo rugă.

A fost,este şi va fi să fie...

Totul la fel...fără nici o bucurie.

Umbră neagră ce mă întuneci,

Spirit lacom de rutină,

Pieri o dată şi mă lasă,

Nu vezi că plăcerea ta nu mă alină?

Zi de zi,sub aceeaşi damnare

Orele sunt o condamnare,

Asta ajungi să îmi faci tu,

Ce-mi vei mai lua,dacă deja mi-ai luat şi sufletul?

Nu ţi-e milă de lacrimile mele?

Nu ţi-e teamă că voi muri?

Ce o să las în urma mea...

Pastilele!...

Care m-au ucis cu alte guri...

Acceptând împacarea

Astă seară...nu a mai fost niciodată la fel

Zgomotul muzicii îmi şlefuia calmul de oţel

E seara în care iar,a trebuit să iau acea decizie

Ce...dacă nu o iau...probabil voi cădea în...amnezie

Mă gândesc,mă tot gândesc la ea

Mă chinui să tot înfrunt realitatea

Crunta realitate,ce cu o mână îţi dă

Şi cu alta îţi ia,blestemată clepsidră

Fiori reci îmi trec pe şira spinării

O fi de amor,de tristeţe,o fi urletul disperării

Ce-mi trezeşte şi cel mai adânc vis

Visul în care eram cu ea,pe lângă briza mării

 În paradis...

Ce nu ştie ea,ştiu eu însă...

Îmi şterg lacrima pentru ea plânsă

Când fierul din zidul invizibil al timidităţii

O acoperea precum o face acum negura nopţii

Atâta fericire într-o fiinţă ce...

Este râvnită de un suflet ce stă să plece

Totul îi pare atât de simplu şi nevinovat

Iar eu...ce e cu mine...sunt doar un câine plouat

Va trebui să accept...vreau,nu vreau

Nu voi vedea niciodată suflete,ce disperau...

Cum o face acum,amicul meu nevăzut,ireal

Ce păţeşte atâtatea,din cauza sentimentului meu boreal

Căci aşa văd eu,această’’iubire’’

Ceva ceresc,de care nu pot avea parte

Care faţă de altele,e fără de oprire

Şi care mi-e interzis,din păcacte...

Probabil,ştiu că nu înseamnă nimic

Dar cum ziua aprinde noaptea

Şi noaptea stinge ziua fără vreun şiretlic

Îţi doresc ţie,acelei’’ea’’,să rămâi la fel,de catifea.

Ce e de făcut?

Oameni buni,cititori şi ascultători

Ce e de făcut?

Ce e de făcut cu un om risipitor?

Care ascultă tot ce este-n jur...tăcut

Să aruncăm cu roşii în el,sa-l batjocorim?

Dar...de ce?Nu o fi creştin?

Să-l condamnăm pentru ce simte?

Pentru că,din când în când mai şi minte?

E şi el om,ar trebui să iertam mereu

Însă cred ca asta ar trebui să păţească

Cel despre care vorbim,adica eu.

Natură moartă

Palid ochi ce priveşti cu putere,

Lungile raze ce-ţi coboară lin

Parcă-s lacrimi de durere

Menite să mângâie acest pământ sublim.

În depărtare,

Falnicii munţi stâncoşi,invincibili,

Par a se ridica spre cer,implorând după apărare

Trăgând după ei sufletul batjocorit,

Al acestui tărâm bântuit...

Unul dintre ei,extenuat de atâta rugăciune,

Urlă neputincios către ceruri,către abis,

Se mai roagă puţin,văzând ca ochiul apune

Şi-i va părăsi iară,distrugând orice vis.

Cu o ultimă urmă pe faţa tragică,

Lumina ce o posedă cu mândrie

Lumină divină,ce vindecă.

Ochiul va privi şi-n altă parte,unde va fi nevoie.

Apă,ce oglindeşti acest peisaj macabru,

Parcă încerci să îmbrăţişezi şi să acoperi

Ce ochiul lasă dezvelit şi sombru,

Ca o mamă,dai viaţă şi aperi.

Lichid al vieţii,sânge al pământului,

Te scurgi din găurile şi rănile îndurate,

Iar noi,oamenii,ca nişte vampiri şui

Consumăm,irosim şi lăsăm mările secate.

Dimineaţă de toamnă

Bate vântul printre ramuri,frunza adie lin

Copacul parcă cere îndurare,într-un lung suspin

Cenuşiul cer în depărtare,gata e de luptă

Zboară pasarelele măiastre,cel puţin o sută.

Finir

E poezia mea de dor

E strigătul meu de ajutor

E lacrima ce curge din albastrul ochilor

E pauza ce opreşte sunetul notelor

E de dor fiindcă am uitat

Strig pentru că sunt disperat

Am lacrimi pentru că mă simt trădat

Am pus pauză sunetelor din cap

Dar ţie,ce îţi pasă ţie?

Îţi pasă cum trăiesc fiecare clipă pe muchie?

Cum în fiecare zi,apar copleşit de trudie

Când aştept să-mi arunci o privire şi mie..

Uneori,mă satur de această rutină şi de această viaţă

E clar...am devenit gelos şi e mai bine să dăm cărţile pe faţă

Să începem cum ar trebui fiecare dimineaţă

Dar presupun că tu nu te saturi nici măcar cu o romanţă...

Dar poate că odată cu vremea care trece

O să scap de acest sentiment nebun care mă ameţeşte

Şi o să îi demonstrez iubirii că greşeşte

Cănd răpeşte inimi nevinovate si nu le mai lasă să plece.

Furtună

Primăvară scufundată în astenie

Natura toată-i tristă,putem fi fraţi

Iar cerul gri îşi împarte lacrima străvezie

Cu a mea picătură de durere ce-o sa-mi stea pe vecie

Totul îmi pare atât de ciudat,norii parcă îs pictaţi

Chiar dacă totul în jur e animat de furtuna ce are să vie

Când privesc acest peisaj melancolic

Nu pot să nu mă gândesc măcar un pic

La ea...

Mi-e dor de ea,şi mă întreb oare unde e ea?

Aş implora cerurile să îmi dea un răspuns

Doamne,unde eşti?...nu mai sta ascuns

Am nevoie de tine mai mult ca niciodată

Sunt singur între toţi,iar şi iar,ca niciodată...

Vreau să treacă timpul cât mai repede

Vreau să prind din nou putere...

Dar ce folos...

Totul e de prisos!

Tu naturo,acum eşti ca mine

Eşti tristă,braţele ţi-s purtate de vant

Nu-mi poţi vorbi,dar sunt singur că tu mă înţelegi cel mai bine

Mă poţi inţelege cât de jalnic şi cât de trist sunt

Albastrul cerului tău este acoperit de norii negrii

Exact cum lumina gândului meu e acoperită de mizerii

Copacii tăi ce sunt împinşi în toate direcţiile de vânt

Sunt exact ca sentimentele mele,la fiecare văz şi fiecare gând

Soro,dragă,aş vrea foarte mult să te îmbraţişez

Să îţi spun că totul va fi bine şi să te consolez

Cum sunt sigur că şi tu ai face-o frăţiorului tău mai mic

Care,când priveşte neliniştea ta,nu îşi mai doreşte nimic

Dragă soră,nu mă pot abţine să nu mă gândesc

Mi-e dor de ea,vreau să îi spun ca o iubesc

Nu vreau să te plictisesc,amică dragă

Dar nu îmi pot stăpâni durerea întreagă

Amarul vremii tale,îmi stârneşte o jale de nedescris

Ce mă duce cu mintea şi cu cugetul într-un adânc abis

Te rog,Doamne,te implor,chinul meu e fără de sfârşit

Atinge-mă cu mâna,cu aripile,măcar un pic...

Văd cerul cum plânge din ce în ce mai tare

Cum îmi înţelege suferinţa cu lacrimi amare

De ai putea,ţi-aş cere să o atingi cu lacrima pe obraz

Să ştie cât sufar eu...şi nu doar azi...

Gând

Cu ajutorul lui Dumnezeu toate visele se îndeplinesc

Toate poveştile frumoase se-mplinesc

Dar eu Doamne,eu de ce?

Un vis minuscul am şi eu şi parcă trece

Fără să mi-se îndeplinească

Fără să-l văd ca pe o stea,când începe să strălucească.

Simt tristeţe,melancolie şi furie

Dar...poate...cândva,şi rândul meu va trebui să fie...

În aşteptare

Văd negru…negru în faţa ochilor

Precum o pană neajutorată purtată de o adiere de vânt

O clipă de lumină pe faţă-mi coboară uşor

Parc-aud  şi parcă simt,un sfânt…cânt

Deschis-am ochii uşor

Şi privesc silueta neagră a umbrelor

Nu-mi trădez calmul şi rămân liniştit

Defapt…încerc să fiu liniştit,ca nu cumva,

să fiu trădat de un sentiment pripit

Şi tot caut nedumerit,răstit…

Nu te văd…mă întreb unde ai putea fi

Întârzii,o fi prădat-o hoţii?

Dar parcă văđ,da!

O fi ea?

Nu…mă înşel,probabil că sunt nebun

Ba da!Ea e,o văd acum

Dar ea…e ciudat,nu mă vede…

Nu mă observă,nu-mi dă nici un semn

Nu dă dovadă că poartă vreun sentiment demn

Eu pentru ea,sunt ca o oglindă…

Se uită înspre mine,însa pare că se vede doar pe ea

Iar eu…stau aici şi aştept ca să treacă şi vremea mea.

Memorandum

Nu mă vede

Ce a spus?întreabă

Mă uit şi nu îmi vine a crede

Nu mă vede!Parc-o fi oarbă...

Că doar pe cel de lângă,

Cel de lângă mine...

Pe care,de multe ori l-a numit osândă

Pe lângă el vrea să se dea bine

Şi tot nu mă vede...

Am fost încrezator,am crezut că spune adevărul

Dar acum,sunt plin de ură şi de scârbă

Nici ochii nu mi-i poate privi,nici chipul,nici părul...

Mă gândesc,că poate,îi e ruşine de gândirea ei strâmbă

M-a dus de nas,deşi era evident

Mereu când vorbea cu mine,vorbea despre el

Iar eu,o ascultam ca pe un pacient

Şi îi vorbeam cu gandul la chipu-i frumuşel.

Dar acum,sunt plin de ură şi de scârbă

Mai vorbim şi mâine!spune

Iar eu,abia aştept acest moment

Dar când mă apropii,direct la el...fuge de mine

Stau şi o privesc atent...încerc să analizez atent

Faţă în faţă,mă evită

Cu masca pe faţă,iar mi se supune

Dar cum scapă de aceeaşi recuzită

Mai vorbim şi mâine!spune.

Revelaţie

Scrumul nopţii ce mi se-mprăştie-n faţă

Acoperă flacăra ce arde de-o viaţă.

Aer uscat îmi pătrunde-n gât,să mă ameţească

Vrea să mă ucidă cu zile,să mă amuţească

Prietene din întuneric,te înţeleg uşor

Nu mai e nevoie să faci atât omor

Nu trebuie să mă tot opreşti

Să-mi acoperi toate plăcerile sufleteşti

Acum,va trebui să fiu împotriva ta

Să mă ridic şi să-mi caut lumina

Să fac ce nu am mai făcut până acum

Să gândesc şi să mă comport ca un nebun.

Suflet,dragă...

Lumina lunii,

Galbena lumină a albei luni

Îmi rosteşte rugăciunea sfântă

Şi îmi povesteşte imaginea mută

Mă dezmierdă,

Mă salvează din negură

S-a pus pe mine,grijulie

„Noapte bună’’,îmi spune mie

Funebră rază de lumină,

Parcă o aud cum suspină

Parcă se depărtează din ce în ce mai mult

Şi încearcă să pronunţe ultimul ei cuvânt

Deschide ochii,parcă zice

Să o ascult?Încearcă să mă strice?

I-am deschis...

Văd lumina întunericului

E propriul întuneric al sufletului...

Poveste fără sfârşit

Acum,când sunt cu gândurile curate

Gândindu-mă melancolic la faptele întâmplate

Realizez că probabil această lume

Lipsită de iubire,nu are un nume

Cum nimic nu poţi realiza fără un pic de iubire

Îţi garantez că fără ea,nu vei avea nici o amintire.

Dar...ca să vezi şi să nu crezi,

M-am îndrăgostit!

Poveste fără sfarşit

Fără nici un final,între doi amorezi.

Dacă nu te-aş iubi,cum ar fi?

Ar lipsi zi de zi flacăra ce mă arde fără să mă rănească

Mi-ar lipsi durerea de atunci când nu te văd,

Pentru ca mai apoi sa te revăd şi să simt fericire cerească

Mi-ai lipsi tu,şi ar fi prăpăd...

Dar totuşi...cat de simplu mi-ar fi,dacă nu te-aş iubi

Ce simplu mi-ar fi,dacă...nu ai mai fi

La naiba cu toate şi cu toţi

Ce ar mai fi de spus atunci când nu mai poţi?

Sunt şi eu om,nu mă mai chinui

Lasă-mă să respir,să mă pot gândi şi la altceva

Nu doar la sentimente şi poveşti de copii

Ce înlesnesc şi stârnesc

Al ochilor mei stropi.

Ce simplu mi-ar fi,să te ignor cum o faci şi tu

Să mă bucur de fiecare moment ca de ultimul

Să nu mai simt,să nu mai duc de dor

Dar,până la urmă...

Ce simplu mi-ar fi,de-ar fi să mor!

În zbor

Mi-ai spus că sunt diferit

Urăsc minciuna!

Mi-ai spus că sunt liniştit

Urăsc minciuna...

Pur şi simplu

Am aflat că roata se învârte

Iar...când va veni timpul

Eu voi fi cel ce o să cânte

Acum,draga mea,nu uita:

Cei ca mine sunt răzbunători

Şi nu mă pot controla

Când iubesc,iubesc de două ori.

Moartea portocalei-mini piesă de teatru-

Daniel Ştefan Vâlceanu-regele înfricat

Tudor Andrei Ostafie-slujitorul neînfricat al regelui înfricat

[Scena înfăţişează o masă elegantă,cu un platou cu o singură portocală pe el şi un scaun aranjat]

(Intră regele)

Rege(cam abătut şi gânditor,se uită puţin la masă apoi se aşează încet pe scaun):Of,foamea asta!Atât de multe probleme

            Atât de puţin timp de a te ocupa de ele

            Ieri mi-a fost foame,azi mi-a fost foame

            Mai înainte mi-a fost foame,iar acum,tot mi-e foame

                (se uită la portocală puţin apoi o ia în mână)

            O,Doamne,a mânca această portocală sau a nu o mânca?

            Asta mi-e întrebarea ce mă frământa

            Aceste fructe la foame îs prea bune

            Dar dacă,din greşeală,voi secţiona ce am mai scump pe lume?

            O,blestemat fie-mi gândul cel scris

            Nu voi mai mânca,sunt trist...

                                   (intră slujitorul)

Slujitor:Stăpâne,fă-ţi singur o favoare,până mâine

             Şi mănâncă doar pe jumătate ca să mai rămâne

Regele:De acord cu tine,slujitor prea bun

            Dar,ce va trebui să fac acum?

            De-mi va rămâne-n gât şi la tine nu voi mai putea rage

            Dumnezeu mi-e martor că nu am ce face

            Asta mi-e soarta,nu voi mai mânca

            Dar dacă nu voi mai mânca,voi crăpa

            Un oracol trebuie să consult

             Să cugetez,să văd pe cine să ascult

            E mai bine să mor cu o portocală

            Sau să mor că nu mai am ce pune-n poală...

Slujitor:Dar Dumnezeu e cu noi şi ne iartă greşelile de fiecare dată

             Şi în plus,portocala îţi dă energie şi e sănătate curată

             Oracol mai sigur şi pur ca Domnul nu există,care să mai şi împartă

Regele:Dă energie şi sănătate când ajunge în stomac

            Dar de-mi se va bloca în beregat’ şi mă va lăsa făr’ de respirat?

            (Slujitorul mănâncă portocala cu teamă şi nu păţeşte nimic)

Slujitor:Stăpâne,eu nu sunt decât un mediocru idiot

            Am mâncat portocala şi nu am făcut poc

            Măcar o dată ascultă de spusele mele

            Şi scoate mai întâi sâmburele.

Regele:Am rămas şi fara portocală,crudă mi-e viaţa acum

            Nu ştiu ce aş putea să mai spun

            Slujitorule,prea multe sunt de făcut

            Asta mi-e soarta,o să rămân tăcut

            Trebuie să mor,fără să-mi faci piaţa

            Adio,îmi voi lua viaţa...

            (Regele moare subit,pe scaun)

Slujitor(singur,nepăsându-i de moartea regelui)

            Stăpâne,ce pot să zic şi eu acum

            Decât ca portocala a fost bună şi un somn bun...

Morala:Moartea unui om care a murit de la o portocală fără să o atingă şi fără să alunece pe ea.Frica omului este nebănuită.